Ceea ce credeam că va rămâne

Ceea ce credeam că va rămâne

Sunt multe lucruri pe care le luăm de bune.

Nu pentru că suntem nepăsători, ci pentru că viața funcționează așa. Ceea ce este în jurul nostru astăzi pare stabil, aproape evident. Oamenii. Relațiile. Conversațiile. Obiceiurile.

Rareori ne gândim la ele ca la ceva trecător.

Abia atunci când ceva se schimbă ne dăm seama cât de mult credeam că va rămâne. Când o voce nu se mai aude la fel de des. Când cineva nu mai sună singur. Când o casă pare diferită, chiar dacă nimic vizibil nu s-a schimbat.

Adesea, nu pierderile mari ne amintesc primele. Ci micile ajustări. Pauzele care au devenit mai lungi. Întrebările care nu se mai pun. Conversațiile care nu își găsesc niciodată drumul înapoi la ceea ce erau odată.

Observăm asta în retrospectivă. Când încercăm să ne amintim cum erau lucrurile odinioară, dar nu putem spune exact când s-au schimbat.

Ceea ce credeam că va rămâne era rareori ceva de care ne agățam în mod activ. Pur și simplu era acolo. Și de aceea ne simțeam în siguranță. Bineînțeles. Aproape invulnerabil.

Dar nimic nu rămâne de la sine.

Poate că nu este vorba despre a păstra totul sau de a te agăța de fiecare moment. Poate că este vorba doar despre a deveni conștient cât timp încă se întâmplă. A vedea ce este acolo, înainte să se transforme în altceva.

Pentru că odată ce ceva a dispărut, adesea nu pierderea în sine doare cel mai mult.

Este realizarea a cât de mult credeam că va mai rămâne.