Conversațiile pe care am vrut mereu să le avem – dar nu le-am avut niciodată

Conversațiile pe care am vrut mereu să le avem – dar nu le-am avut niciodată

Există conversații care nu au loc niciodată.

Nu pentru că ar fi fost neimportante, ci pentru că întotdeauna păreau ceva ce puteai lua mai târziu.

Ne-am gândit că mai e timp. Că întrebările pot aștepta. Că conversația nu era urgentă acum, în mijlocul vieții de zi cu zi, în mijlocul a tot restul. Și așa viața a continuat, așa cum se întâmplă. Zilele s-au transformat în ani, iar conversația a rămas undeva în adâncul minții noastre.

Adesea nu este vorba despre întrebări mari și dramatice. Sunt lucruri simple. Cum era să crești. La ce visa cineva când era tânăr. Ce a fost dificil sau ce l-a făcut mândru. Întrebări care nu par necesare până când nu este brusc prea târziu să le mai pui.

Ajungem să ne cunoaștem părinții și pe cei dragi în roluri diferite. Ca mamă, tată, bunică, bunic. Așa cum au fost întotdeauna pentru noi. Dar în spatele acestor roluri se află o viață întreagă pe care rareori o trăim pe deplin. O viață cu îndoieli, alegeri, temeri și vise care s-ar putea să nu se desfășoare niciodată conform planului.

Când conversațiile eșuează, adesea nu se întâmplă pentru că ne lipsește voința, ci pentru că ne lipsește curajul. Pentru că nu știm cum să începem. Pentru că ni se pare neobișnuit să întrebăm. Pentru că viața de zi cu zi pare mai sigură decât ceea ce poate deveni emoțional.

Și totuși, tocmai acele conversații sunt cele care au adesea cea mai mare semnificație, privind în retrospectivă.

Când cineva nu mai este prin preajmă, adesea nu evenimentele mari ne lipsesc răspunsurile, ci cele mărunte. Cum gândeau. Cum simțeau. Cum priveau viața când nimeni nu se uita. Ceea ce nu a fost niciodată scris, niciodată spus.

Poate de aceea conversațiile pe care le amânăm rămân atât de vii în memoria noastră. Nu pentru că au mers prost, ci pentru că nu au avut niciodată șansa să se întâmple.